Ziua trei avea să fie una măreață pentru că era pentru prima oară când traversam granița prin munți. Mă simțeam puțin ca în filmul Sunetul Muzicii, cu mențiunea că noi nu fugeam de nimeni…poate doar de ploi, vremea rea și stresul orașului. Ne-am trezit un pic mai târziu decât planificasem și am văzut că se deschisese și un mic magazin de unde am putut cumpăra câte ceva în loc de mic dejun (fructe, brânză și ceva dulce ). Ne-am uitat pe ghid și am văzut că aveam de mers pe șosea (deci suprafață dură) câțiva kilometri buni până la intrarea în traseu, deci ne cam pregăteam psihic și fizic de chinul asfaltului. Marea bucurie a fost atunci când s-a deschis o mică recepție a campingului și acolo am fost informați că există niște microbuze/autocare (sunt roz strident, nu le puteți omite și la fiecare scaun aveau și mufă USB pentru încărcarea telefonului) care ne duc până la Refuge des Mottets. Aici dormise un cuplu de chinezi (aveau undeva pe la 50-60 de ani și realizau acest tur!) cu care ne-am tot întâlnit pe drum și i-am întâlnit și aici la refugiu. Ei abia luau micul dejun liniștiți, noi amețiți după toate hopurile, dar important e ca ajunsesem la intrarea în traseu. Ce bine e să ai gura cu tine și să întrebi! Altfel am fi pierdut câteva ore bune per pedes pe șosea. Mai grav a fost ca de unde ne-a lăsat microbuzul a început direct urcare susținută. Refugiul Les Mottets se află la altitudinea de 1854m, iar granița (și punctul maxim) este marcată de vârful Col de la Seigne 2516m. Deci practic am avut de urcat o diferență de nivel de aproximativ 700m. Ca să vă faceți o idee, eu urcam 100m cam în 20 minute. Am urcat fără oprire până pe la 2100m, iar apoi m-am oprit să iau câteva guri din batonul Maurten. După o mică pauză, am continuat urcarea prin soare și căldură. Este gol alpin, deci practic eram pe platou, expus, fără nicio urmă de umbră. La un moment dat am început să văd mai mulți oameni adunați într-un punct și niște stegulețe fluturând. Am zis că acolo trebuie să fie vârful și asta mi-a dat energie pentru ultimii pași spre graniță. Este un sentiment greu de descris! Era o zi senină (dar cu ceva vânt), Vârful Mont Blanc se vedea perfect, aveam o stare de spirit bună, eram cu un picior în Franța și unul in Italia și aproape că îl auzeam pe Toto Cutugno cum îmi cântă la ureche Buongiorno Italia, Buongiorno Blanca.

Col de la Seigne - 2512m

Granița dintre Franța și Italia

Los Blancos pe graniță

Si uite-așa, acolo în vârf de munte auzim că ne strigă cineva în limba română. Cine ar fi crezut? Era un cuplu din Cluj care ce credeți că mânca în mijlocul pustietății pe o graniță? Brânză cu pită! Și iată-ne adunați acolo la o șuetă mâncând toți din aceeași pungă și povestind de parcă ne știam de o viață. Am făcut câteva poze și am pornit coborârea.

Ziua nu se termina. Urma un drum lung spre localitatea Courmayeur. Aici a fost pentru prima oară când eram pe punctul să rămânem în pană de apă. Primul izvor era abia la Refugiul Elisabeta, dar noi mai aveam până acolo. Așa că la primul râu pe care l-am întâlnit, am scos filtrul de apă (pe care îl recomandăm. Noi l-am cumpărat de la magazinul Himalaya din București. Este scump, dar merită!). Ne-am umplut sticlele și ne-am văzut de drum. Ce bună a fost apa aceea rece venită direct din crestele alpine. Am continuat coborârea, am dat de niște văcuțe care pășteau și am trecut pe sub Refugiul Elisabeta (este undeva pe stânga, mai sus decât traseul principal), dar nu ne-am mai oprit acolo pentru că oricum deja eram în întârziere. Am ajuns la o bifurcație. Drumul spre dreapta ducea în orașul Courmayeur prin pădure și ar fi durat vreo patru ore, iar spre stânga era un drum pe șosea (ceea ce nu ne-a încântat deloc), dar ajungea la o stație de autobuz care ne ducea direct în campingul Hobo. Acesta este lângă Courmayeur.