Distanță: 18 km Diferență de nivel: 1352m Durată: 5-6 ore/9 ore cu pauze
Ora 7:00 am. Pot să aud și acum alarma telefonului cum anunța o nouă zi, una senină chiar, doar că nu știam ce avea să ne aștepte. M-am trezit cu entuziasm, am deschis cortul și am văzut cum razele soarelui încercau să își facă loc printre stâncile masive care ne înconjurau. Roua era încă proaspătă la fel și starea mea și brânza cumpărată de Jean cu o zi înainte. După ce am luat micul dejun, am început să împachetăm și să rearanjăm lucrurile în rucsac ca să fie mai bine proporționate kilogramele. Am pus sacul de dormit la bază, adidașii, drybag-ul cu hainele și pufoaica. Ultimele au fost produsele care cântăreau cel mai puțin. Problema era că mă dureau oasele bazinului de la ziua anterioară și abia suportam rucsacul pe șolduri. Am aruncat un tricou ca să mai scap din greutate, am ignorat durerea și am pornit!
Am luat-o în direcția opusă orășelului Les Contamines. Nu este deloc greu de găsit intrarea în traseu. Sunt indicatoare peste tot, dar și majoritatea turiștilor care se îndreaptă în aceeași direcție. Am mers vreo 500 de metri pe o potecă largă, după care am ținut stângă și a început o urcare foarte susținută prin pădure. Erau niște terasamente din piatră destul de incomode și foarte aglomerate. Peste tot erau oameni de toate vârstele și naționalitățile. Parcă eram la Turnul Babel. Atunci mi-am dat seama că trebuia să pornim mai devreme. Nu după mult timp am dat și de primul izvor de unde ne-am putut umple sticlele cu apă. După ieșirea din pădure, am mai urcat preț de o oră și am ajuns la Refuge de la Balme (1706m). Un soare toropitor și o căldură moleșitoare. Pauza aceasta a fost mai mult decât binevenită și binemeritată. Ne-am schimbat în haine mai subțiri, unii au băut o doză de Coca-Cola, ne-am adunat puterile și am pornit din nou la drum pentru că era doar începutul unei zile lungi și grele!
Am mers prin golul alpin, am admirat marmotele urlătoare și după cucerirea unui versant care s-a lăsat foarte greu am ajuns pe Col du Bonhomme (2329m). Aici am scos cu mândrie steagul României și l-am fluturat victorioasă. Nu am observat că lângă mine erau niște persoane dintr-o țară care are un istoric de cuceritoare, dar a avut grijă Samuel să mă anunțe: “pune steagul ăla în rucsac pentru că le dai idei. Avem țara prea frumoasă!”.
Col de la Bonhomme
Poză cu vârful și steagul
În drum spre cucerirea vârfului
Mai aveam de urcat până la altitudinea de 2443m până la Refuge de la Croix de la Bonhomme și traversarea unei văi acoperită cu grohotiș destul de instabilă. Nici ibecșii nu s-au lăsat mai prejos. Am avut parte de o defilare în toată splendoarea golului alpin cu locuri în primul rând. Cu puțin timp înainte de a ajunge la refugiu, am întâlnit o momâie de piatră/om de piatră. Este folosită ca semn de orientare, în special pe timp de ceață. Ce-i drept, a funcționat! Ne-a arătat drumul și am găsit repede refugiul. Și când spuneam că a trecut ce era mai greu din ziua respectivă, mă uit pe ghid și văd că avem de coborât până la altitudinea de 1549m. Când am realizat că sunt aproximativ 1000m diferență de nivel am știut că genunchii mei nu îmi vor mulțumi și nici degetele mari de la picioare. Am stat 20 minute la refugiu să ne tragem sufletul, m-am descălțat ca să intru în refugiu să aduc apă (nu era permis să întru încălțată) și apoi ne-am făcut curaj să pornim. Nu era de stat pentru că norii începeau să se adune și nu era de glumă fiind chiar în golul alpin (a doua zi în același loc a nins, temperaturile au scăzut sub 0 grade, oamenii au intrat în hipotermie și au trebuit să cheme elicopterul să îi coboare. Noi am fost binecuvântați. Nici măcar ploaia nu ne-a prins în ziua respectivă).
Refuge de la Croix de la Bonhomme - 2443m
Pe coborâre...mai aveam mult!
Momâie/Om de piatră
Ibecși! Zâmbiți!
Nu sunt mult de povestit din acei 1000m în care am mers la vale, doar că aveam impresia că mai avem puțin și coborâm în Groapa Marianelor. Nu se mai termina. Începuse să se vadă la un moment dat șoseaua departe și era ca Fata Morgana. O vedeai că este acolo, dar slabe șanse să ajungi la ea…prea curând. Într-un final, după lupte seculare care au durat câteva ore de chin, am ajuns în campingul Les Chapieux și acolo: SURPRIZĂ! Era un camping wild. Nu erau dușuri, wifi sau locuri unde ne puteam încărca telefonul. Erau două zone de servit masa, dar cu opțiuni limitate. Eram înfometată, murdară, obosită, dar foarte fericită. Nu mi-aș fi dorit să fiu în altă parte. Eram la o cazare de mii de stele la all inclusive. Natură, aer curat, vreme bună, ajunsesem cu bine și un apus glorios! Am mers și am dat comandă de o pizza cu două cola reci. Am așteptat cam două ore să fie gata, timp în care ne-am instalat cortul, ne-am relaxat, ne-am descălțat și am umblat cu picioarele goale pe iarba (ce sentiment de neegalat!). Cu această ocazie, am descoperit că locul unde am comandat pizza avea și wifi, dar limitat. Am plătit 2€ pentru 30 minute de wifi prin satelit. A fost suficient cât să îi anunț pe părinți că am ajuns în camping, suntem bine și să îmi încarc activitatea din ziua respectivă pe Strava. Am mâncat pizza pe nerăsuflate, am băut cola aia rece (inclusiv eu care nu tolerez cofeina, dar am tras apoi toată tura din cauza unei tuse) și ne-am băgat în sacii de dormit. Nu știu când am adormit. Aceasta a fost ziua a doua.
