“3, 2, 1…La mulți ani!“ Artificiile au luminat bolta cerului, iar noi le priveam în liniște, cu speranță și uimire. Trecerea dintre ani am petrecut-o doar cu Samuel și hotărâsem să nu pierdem noaptea, ca să începem anul în forță. Ne doream o drumeție ușoară la munte. Câteva ore mai târziu ne-am trezit și era deja 2025. Se anunța un an promițător, deși nu știam ce avea să urmeze. Pentru astfel de momente nu te poți pregăti; singura putere în orice încercare vine de la Dumnezeu. Privind înapoi, îmi dau seama că acel început calm ascundea un an plin de încercări și că doar credința avea să mă țină în picioare.
Ianuarie - Martie
În luna Ianuarie, la un control de rutina am observat îngrijorarea domnului doctor pe față pe măsură ce îmi examina abdomenul. La finalul consultației îl aud spunând: “mă tem că trebuie să vă trimit la niște investigații mai serioase. Este posibil să nu mai aveți voie să faceți sport toată viața. Până ne lămurim ce aveți, nu aveți voie efort deloc, nu aveți voie să cărați nici măcar 2 kg pentru că sunteți în pericol să faceți hemoragie internă. Sunteți suspecta de anevrism abdominal”.
Am mers acasă și în cap îmi răsunau cuvintele medicului: nu veți mai avea voie să faceți sport. A doua zi m-am urcat în tren și m-am dus acasă la Sibiu. Pe drum, am trimis rezultatele și către alte cadre medicale pentru interpretare, iar răspunsul a fost și mai alarmant:
- Doamnă, acum vă îmbrăcați și veniți la spital pentru că nu este de glumit.
- Știți, eu sunt în tren…ma duc acasă.
- Mergeți la spital în Sibiu și repetați ecografia.
Zis și făcut, dar același răspuns: nu aveți voie la efort, stați liniștita până găsiți un loc la RMN. În tot timpul acesta eram calmă și aveam o pace neobișnuită. Înainte de examinare, m-am întâlnit din întâmplare cu o cunoștință. I-am povestit ce mi s-a întâmplat și îmi amintesc și acum că i-am zis cu toată convingerea: Dumnezeu nu și-a încheiat planul cu mine pe acest Pământ.
În luna februarie am reușit să merg la examenul RMN. Nu a fost cel mai ușor sa stau nemișcată 1h30, dar știam că nu am altă variantă. Am cântat, am spus Tatăl Nostru de multe ori, am spus poezii, m-am gândit la toți cei dragi care mă așteaptă afară și mi-am adus aminte că am o lume de explorat. Iacătă că am reușit! A venit și ziua rezultatului și surpriză, răspunsul medicilor specialiști a fost acesta: sunteți perfectă, puteți face cât sport doriți, sunteți sănătoasă!
În luna Martie deja mă apucasem de sport astfel că după aproximativ o lună m-am înscris la un concurs de alergare montană și i-am promis lui Dumnezeu că după ce trec linia de finish voi scrie despre minunea pe care a făcut-o în viața mea. Nu am avut cea mai bună vreme. După primii trei kilometri s-a pornit ploaia, era o ceața densă și trebuia să am grijă să nu mă abat de la traseu. În ciuda tuturor intemperiilor, am alergat cu tot sufletul, am avut mereu în minte faptul că sunt o minune și vreau să mă bucur pentru asta. Dar încercările nu se opreau aici.
Mai - Septembrie
La scurt timp, în luna Mai am fost la un eveniment în afara Sibiului. Am călătorit noaptea atât la dus cât si la întors astfel că în drumul spre casa înapoi am simțit că mă gâdilă ceva pe gât. Mă ajunsese oboseala. Am zis în sinea mea că sigur nu m-am odihnit, nu m-am hidratat bine și îmi este sete. Era o zi de duminică așa că am avut toată ziua să mă recuperez după nopțile pierdute. Următoarea săptămâna mi-am reluat naveta, am mers la București unde aveam locul de muncă, dar starea mea se tot înrăutățea. Începusem să tușesc destul de des. Prima oară a fost o tuse seacă, dar Samuel mi-a zis că trebuie sa merg la medic pentru că nu îi place cum se aude. L-am rugat să îmi dea ceva medicamente, dar a refuzat să ma trateze fără un diagnostic. El a fost primul care și-a dat seama că este mai mult decât o tuse trecătoare. Așa că la insistențele lui, am ajuns la doctorul de familie. Mi-a recomandat un tratament, dar a zis să iau antibiotic doar dacă fac febra. A mai trecut o săptămâna. Drumurile mele Sibiu - București deja deveniseră un calvar din cauza stării mele tot mai rele. Începusem tusea cu expectorații si îmi dădeam seama că deranjam tot mai tare pe cei din jurul meu. Nopțile deveniseră mai albe decât zăpada polară. Dormeam aproape vertical și nu mă mai puteam odihni din cauza tusei. Samuel a intervenit din nou și mi-a zis să merg la specialist. Așa că mi-am făcut programare la Pneumologie la o clinică privată din București. Evenimentele au decurs astfel:
- Pe 15 mai (joi) am ajuns la specialist, am fost ascultată la plămâni și mi-a zis ca se aude ceva, dar nu se poate pronunța fără o radiografie. Am primit un tratament cu antibiotice, antitusive și antialergice.
- Am mai trecut un weekend de chin și pe 19 mai (luni) am aflat și primul diagnostic: pleurezie (apă la plămâni).
- Marți, în data de 20.05. m-am prezentat din nou la medic și am început alt tratament cu alt antibiotic timp de șapte zile și mi-a zis domnul doctor să realizez un examen CT după finalizarea tratamentului ca să vedem evoluția. Eu eram tot mai rău, deja începusem să tușesc până ma sufocam și vomitam.
-Joi pe data de 22 mai îmi amintesc de un moment care pe mine ma emoționează de fiecare data când îmi amintesc. Omul își face multe planuri in inima lui, dar până la urma Dumnezeu are ultimul cuvânt. Am terminat orele la școală, mi-am luat la revedere de la colegi și le-am zis ca ne vedem a doua zi la festivitatea de absolvire pentru elevii claselor a XII-a. Am închis ușa cancelariei și închisă a rămas pentru mine. În seara aceea am făcut febra foarte mare și am luat ceva medicamente cu paracetamol. Mi-a mai scăzut febra și am adormit cu gândul că a doua zi mă duc să fiu alături de elevii mei într-o zi așa de importantă. Ar fi trebuit să plec spre Sibiu acasă după festivitate. M-am trezit vineri dimineața și eram tot mai rău. Aproape o legumă: febră, tuse, slăbiciune în tot corpul și mă durea tot. Am dat mesaj doamnei director și i-am explicat situația. Am rămas acasă și am rămas în București. A venit Samuel weekendul acela. Începusem deja să transpir nopțile și nu mai suportam niciun medicament. Le vomitam pe toate. Așteptam să vină data de 27 mai când eram programată la CT.
- Marți 27 mai, m-am dus la prima oră pentru examinare pentru că la prânz aveam programare la medicul pneumolog pentru interpretare. Am intrat în cabinet, s-a uitat pe imagini și am văzut din nou îngrijorarea de pe fața lui. Atunci am auzit: “îmi pare rău, dar trebuie să mergeți la spital. Este foarte mult lichid acumulat și eu nu mai am cum să vă ajut. Este posibil să fie chiar pleurezie de origine tuberculoasă.” Când mi-au trecut cuvintele acestea pe la ureche am știut în inima mea că asta am. Știam de tuberculoza doar din manualele de istorie. Nici nu știam că oamenii se mai îmbolnăvesc de această afecțiune în zilele noastre. Am ieșit din cabinet, l-am anunțat pe Samuel și apoi l-am sunat pe tatăl meu. Îmi amintesc așa bine ziua aceea, inclusiv și locul exact unde mă aflam. Am început să plâng și mă înecam în lacrimi, tuse, disperare și incertitudine. Aproape îngenuncheasem de la cât de tare tușeam și nu mai puteam vorbi. M-am dus acasă, mama mă aștepta cu lacrimi în ochi, iar tatăl meu încerca să găsescă o soluție. La ce spital? La ce doctor? Încotro să apucam? Știam că trebuia să acționăm rapid. Am hotărât să mergem a doua zi la prima oră la spital. Mi-am pregătit bagajul și am așteptat…
- Pe 28 mai m-am prezentat la Spitalul de Pneumoftiziologie Marius Nasta la camera de gardă. Am fost luată sub aripa protectoare a unei doamne doctor pentru care am toată stima și tot respectul. Am fost evaluată și s-a constatat că este nevoie de internare.
Nu știam foarte bine ce înseamnă spital și tot ce aș avea nevoie pe toată perioada internării. Îmi amintesc faptul că după ce am fost condusă în salon la scurt timp mi s-a adus mâncare. Nu am știut că am nevoie de tacâmuri. Am stat fără să mănânc ceva mai consistent până la ora 18:00 când au venit părinții mei să îmi mai aducă ce mai aveam nevoie. În tot acest timp mi s-au făcut analizele și mi s-a făcut puncția pentru scoaterea lichidului de la plămân. A venit o doamna doctor rezident să mă conducă spre sala unde aveam să fiu supusă acestei intervenții. Am stat la ușa și am tușit câteva minute până să pot intra. Mă îndoiam de durere. Am pășit în salon și probabil eram toată roșie la fața cu lacrimi în ochi de la efort. M-a întrebat doamna doctor dacă am plâns și dacă îmi este frica de intervenție. Frica nu îmi era. Aveam încredere în tot personalul medical, mi-au inspirat de la început profesionalism. Am fost pusă pe un scaun cu fața la spătar, un grup de medici rezidenți erau în spatele meu și priveau toată procedura. În timp ce mi se făcea ecografia pe spate, i-am spus doamnei doctor să lase pe fiecare să folosească aparatul ecograf pe spatele meu pentru că îmi doream să ajut și eu cumva, să fiu parte din procesul învățării. Probabil atunci a ieșit la iveală profesorul din mine. În toată suferința aceea, acest lucru mi-a adus bucurie. Mi s-a monitorizat pulsul și saturația constant, mi s-a explicat ce înseamnă aceasta procedura și am fost luată de mână de o doctorița rezident. Aveam liniște și pace. Am simțit o ușoară înțepătura și am văzut un lichid galben cum se strânge într-un recipient…și gata! Am zis în sinea mea că am dat afara răul din corp și de acum o să mă liniștesc, o să dorm. M-am întors în salon, m-am întins pe pat și am adormit puțin. Eram pe un pat de spital, dar eram împăcată cu ideea. Știam că acela era locul unde trebuia să mă aflu. Starea mea s-a ameliorat considerabil într-adevăr, dar în continuare tușeam. A doua zi a venit o doamna asistentă foarte drăguța (ca tot personalul de la Spitalul de Pneumoftiziologie Marius Nasta), mi-a injectat un antibiotic și am așteptat să vedem dacă am vreo reacție alergică. Organismul a răspuns bine așa că mi-a fost pusă o branulă și am început tratamentul cu antibiotic. Zilele următoare am mai primit o doamna în vârsta în salon, seara îi citeam subtitrarile unui serial pe care îl urmarea, ziua primeam multe vizite (am fost binecuvântată să văd cât de mult sunt iubita de cei din jurul meu), mă plimbam des prin curtea spitalului și mă bucurăm de tot. Poate sună ciudat să te bucuri în spital, dar eu eram tare privilegiată. Nu depindeam de oxigen suplimentar, nu depindeam de nimeni să mă deplasez, eram pe picioarele mele și respiram normal. Puteam să merg oricând în curtea care arăta ca o mică pădure. Mă bucuram de păsările care cântau, de toate florile, de verdeață și de fiecare pas pe care îl făceam. Samuel își luase concediu și venea ca să stea cu mine afară cât ținea programul de vizită. Era alături permanent. Au trecut și zilele (5 la număr) cât a durat tratamentul cu antibiotic și a venit ziua reexaminărilor. Îmi amintesc că era o zi de marți (3 iunie), mă trezisem foarte optimistă, îi scrisesem lui Samuel că sunt foarte bine. Aveam o stare generală sufletească bună chiar dacă începusem să tușesc din noi destul de rău. Am făcut radiografie, analize și am aflat ca trebuie să fac a doua puncție. Se acumulase din nou lichid pleural, ceea ce însemna că nu am răspuns la tratamentul cu antibiotic. Era ceva mai mult. Am stat liniștită, dar bănuiam ce urma. Auzisem ceva de ADA crescute și cam știam ce înseamnă acest lucru. După câteva ore, a venit la mine doamna doctor. Speram cumva să mă externeze, cu toate că știam că nu se va întâmpla asta. S-a așezat pe marginea patului, m-a luat de mână și mi-a dat vestea: “trebuie să vă internam pe secția de TBC. Aveți pleurezie tuberculoasă și vom începe tratamentul de urgență”. Am simțit cum mi se umezesc obrajii și refuzam în sinea mea că mi se întâmplă cu adevărat acest lucru. Îmi amintesc doar că am întrebat ce presupune tratamentul. Am înțeles că mi se poate colora transpirația, dar si lacrimile în roșu, pot avea erupții pe piele, stări de vomă, greață…și lista poate continua. Numărul de pastile se stabilește în funcție de numărul de kilograme. Sunt în total patru antibiotice, iar din fiecare eu am primit câte trei. Deci în total trebuia sa iau 12 pastile zilnic. Principala mea grija nu era numărul de pastile, ci faptul că trebuie să le înghit. Eu nu înghițeam deloc pastile! Îmi era frica. Le-am căutat pe internet și am văzut că poate nu sunt așa de mari. Am stat puțin de vorba cu doamna doctor care cu toată blândețea și caldura caracteristică m-a încurajat. Nu voi uita niciodată cuvintele dânsei: “Mulțumește lui Dumnezeu pentru că ai un diagnostic pentru care exista tratament și se vindecă. Gândește-te că există în saloane oameni cu cancer în faza terminală și ei nu mai au speranță. Acum ai șase luni să te gândești ce vei face mai departe și să te liniștești”. Mi-am făcut bagajul și m-am mutat pe cealaltă secție. Eu arătam bine totuși, chiar dacă și eu slăbisem câteva kilograme. Pacienții internați acolo erau uscați, lipsiți de viața și aproape niște umbre. M-am uitat la ei și m-am înfiorat. A venit la mine o doamna asistentă ca să urmez protocolul tratamentului. Prima oară mi-a dat câte o pastilă din fiecare antibiotic la distanță de o jumătate de oră ca să vadă dacă am vreo reacție alergică la vreun medicament. După prima rundă de patru pastile (cele patru antibiotice), mi-a adus și restul de opt pastile (eu nu știam atunci că sunt trei pastile din fiecare antibiotic și când am văzut că mai am de luat încă opt am crezut că mi se face rău). Abia le înghițisem pe alea patru. Mi-am așezat pastilele pe un șervețel și mă uitam lung la ele. Nu știam cum voi reuși eu să duc la capăt acest tratament atâtea luni. Eram puțin disperată. Am început cu cele mai mari ca să scap de ele, dar nu puteam să le înghit. Le-am sfărâmat una câte una, însă mă umflăm foarte mult cu apă și la un moment dat nu mai puteam nici măcar apă să înghit. Eram conștientă ca nu voi putea face asta dacă vreau să funcționeze tratamentul. Plus că Samuel fiind farmacist mereu îmi spunea că nu am voie să sparg medicamentele. Ca să își facă efectul trebuia să le înghit întregi. Pe lângă stresul diagnosticului, al tratamentului acum era și lupta mea cu frica de a înghiți pastile. Marți, 3 Iunie 2025, am început un nou capitol în viața mea. Am rămas internată câteva zile ca să fiu monitorizată la acest început de drum. Nu am fost contagioasă niciodată pentru că plămânii mei nu fuseseră deloc afectați. Îmi amintesc ce frumos mi-a zis doamna doctor: aveți plămânii, nu au leziuni și sunt curați ca lacrima, perfecți. Menționez că eu nici nu am fumat vreodată și sunt o fire sportivă. Asta a ajutat mult în recuperarea mea. Cu toate că am fost asigurată de întreg personalul medical că pleurezia tuberculoasă nu se transmite (este tuberculoza extrapulmonară, sputa mea a fost curată mereu), au fost persoane care au avut grijă să mă sune și să mă dojenească pentru că am intrat în contact cu ele. Eu eram încă pe patul de spital și încercam învăț să trăiesc cu acest diagnostic, dar nu mă lăsau alții să trăiesc liniștită. Dacă aș fi fost contagioasă nu aș fi putut ascunde asta niciodată, s-ar fi început o anchetă epidemiologică. Am primit mesaje în care mi se spunea: “așa spun toți, că nu sunt contagioși”, “am anunțat pe toți ce ai ca să meargă să își facă analizele”, “ai venit la noi virusată”. Am înțeles atunci că aceasta este o altă luptă pe care va trebui să o duc: stigmatizarea oamenilor și marginalizarea. Fiecare spunea ce voia cu privire la diagnosticul meu. Eu nu mai puteam să conving pe nimeni de nimic și eram mult prea slăbită ca să mai am putere și pentru asta.
În fiecare dimineață primeam cele 12 pastile și eu urmam ritualul clasic. Începeam cu cele mari să scap de ele, le sfărâmam în dinți, mi se mai făcea rău de la gust, mă umflăm cu apă și mă încurajam totuși că voi reuși. Tot procesul îmi lua undeva la 45 de minute. Mă cronometram în fiecare zi să văd dacă pot să le iau mai repede, crezând că poate mă voi obișnui. Priveam în viitor și vedeam niște luni lungi și grele. Mă ajuta vizita zilnică a doamnei doctor. Îmi vorbea blând și ceva în vocea dânsei îmi dădea speranță. Îmi spunea mereu că voi reuși. În ziua externării am avut câteva întrebări pentru dansa cu privire la tratament și diagnostic. În toată suferința erau și câteva practici iubite de sufletul meu: plimbări în natură, drumeții ușoare la munte, exerciții pulmonare și odihnă. Toate aceste lucruri făceau parte din pasiunile mele. Chiar dacă Dumnezeu a îngăduit aceasta boală, am mulțumit că totuși parte din tratament cuprindea sport și natura. Astfel, într-o zi însorita de vineri am ieșit pe poarta spitalului cu părinții mei. În timp ce mă depărtăm priveam lung zidurile care înconjurau curtea și mulțumeam că am ieșit pe picioarele mele de acolo. Am mai poposit câteva zile în București ca să prind puțină forță înainte de a porni spre Sibiu. Ieșeam în fiecare zi în parc și mă plimbam încet în jurul lacului IOR. Eu care înainte puteam alerga cu ușurintă câteva ture, acum abia puteam sa merg jumătate de tură. Luam fiecare zi încet și consideram o biruință fiecare pastilă înghițită/sfărâmată. Era totuși un lucru care mă măcina (pe lângă multe altele). Când vedeam că se apropie seara, știam că vine imediat dimineața și va trebui să mă lupt din nou cu mine pentru a-mi lua tratamentul. Era un stres foarte mare pe care îl simțeam și știam că nu pot să o duc așa încă șase luni. În același timp eram foarte serioasa și conștiincioasă. Viața mea atârna de acele pastile. Dacă aș fi omis un medicament, organismul meu risca să devină rezistent la antibiotice. Asta însemna să nu mai răspund la tratament. Știam sigur că nu mă pot juca și atunci luptam. Așa cum puteam eu luptam, doar luptam ca să trăiesc. Viața mea se schimbase complet, dar încercam să trăiesc normal atât cât îmi permitea condiția mea medicală. Mă trezeam destul de devreme și luam micul dejun (aproape mereu era format din ouă fierte, roșii, sfeclă, brânză, avocado etc). Așteptam apoi o oră, timp în care citeam din Biblie și mă pregăteam pentru ritualul cu luatul pastilelor. La ora prânzului mereu mâncam produse cât mai puțin procesate, cât mai naturale. Fierte, la cuptor sau la aburi. Fără excepție, dormeam în fiecare zi. Era o oboseală diferită de somnul de la amiază. Începeau să mă doară pleoapele, capul mi se făcea greu și simțeam că nu mai pot fi coerentă. Trebuia neapărat să mă întind și să fie liniște ca să pot adormi. Chiar dacă înainte puteam să adorm cu lumină, muzică și agitație în jurul meu, acum trebuia să fie cât mai puțin zgomot. Odată ce adormeam nu mai auzeam nimic. Nu puține au fost zilele când dormeam peste trei ceasuri. Îmi amintesc frustrarea pe care am avut-o în ultima duminica înainte să plec spre Sibiu. Venisem toți de la biserică, avusesem un timp binecuvântat la masa de prânz cu părinții, surorile mele, nepoțica și cumnatul meu. Mereu după acest moment, stăteam toți în sufragerie și povesteam diverse. Atât de mult am încercat să trag de mine ca să stau cu ei până când am cedat și m-am retras în cameră. Atunci am înțeles că așa vor fi toate lunile, organismul meu are nevoie de odihnă și nu are rost să lupt împotriva lui.
A venit și ziua când trebuia să mă întorc la căsuța mea. Trecuse o lună de când eram plecată. Mi-am pus de multe ori întrebarea dacă voi mai apuca să o mai văd vreodată. Părinții mei au vrut să mă ducă ei în Sibiu, dar eu nu am vrut să accept faptul că aș avea nevoie de ajutor. Eram o persoană care străbătuse munți, alergasem singură prin păduri și făcusem naveta săptămânal timp de cinci ani între capitală și Sibiu. Mi-am dorit mereu să lupt și să fiu curajoasă. Așa că într-o zi de marți, sora mea împreună cu părinții mei m-au urcat în autocar cu destinația Sibiu. Îmi amintesc și acum șapca roz pe care o purtam și același tricou cu care ieșisem din spital. Le-am zâmbit ca să le dau putere, dar inima mea era mică și temătoare. Îmi doream să reușesc. Eram atât de sensibilă la orice miros că nu puteam suporta nici măcar parfumurile celor din jurul meu și mă rugam să nu mi se facă rău. Am lăsat Oltul în spate și am văzut maiestatea Făgărașilor. Ce dor îmi fusese de munții mei dragi. Atunci am știut că acasă este aproape. După puțin timp, autocarul a ajuns în Sibiu unde Samuel mă aștepta deja. Ce frumoasă a fost revederea după atâta timp.
A doua zi dimineață trebuia să mă prezint la dispensarul TBC pentru a primi tratamentul aferent următoarei luni și pentru a fi luată în evidență. A fost una dintre zilele cele mai grele. Am așteptat câteva ore pentru a intra în cabinet. Îmi luasem pastilele acasă înainte să pornesc spre dispensar, dar nu am știut că voi sta atât de mult. Nu am avut la mine nimic de mâncare sau măcar de ronțăit. Mai erau câteva persoane în fața mea și mie deja începuse să mi se facă rău și somn. După ce am reușit să intru, am aflat că mi se va schimba puțin tratamentul. Am încercat să le explic faptul că abia mă obișnuisem cu pastilele și doream să continui în același format. Nu s-a putut. A fost o experiență neplăcută toată colaborarea cu dispensarul din Sibiu din păcate. Îmi amintesc disperarea pe care o aveam când am plecat spre casă. M-am prăbușit pe niște scări și am început să plâng. Îmi era rău, eram singură și nici nu știam ce se întâmplă cu tratamentul meu. Am vorbit cu doamna doctor de la București și m-a liniștit spunându-mi că pot continua și cu acele pastile. Era persoana în care aveam cea mai mare încredere pentru că boala mea "a deschis ochii” în prezența dânsei și era singura care știa cazul meu de la început. Mi-am adunat puterile și am încercat să ajung acasă. Am luat un Uber, dar l-am rugat pe șofer să mă lase la farmacie la Samuel. Aș mai fi avut doi kilometri, dar mi se făcuse foarte rău și nu am mai putut continua drumul. Mi-a dat un pahar cu apă, am poposit preț de 15 minute și apoi am chemat alt Uber să mă ducă totuși acasă. Am mâncat puțin când am ajuns și m-am apucat să mai despachetez din bagaj. Trebuia să îmi fac de lucru să mai uit de starea mea. Nu după mult timp a ajuns și Samuel. Acela a fost momentul când nu am putut să mai țin în mine. L-am îmbrățișat și am început să plâng în hohote. Îmi era foarte greață, eram foarte slăbită și aveam o stare generală de foarte un mare rău. I-am zis că dacă așa vor fi toate lunile, prefer să mor pentru că eu nu pot să duc. Răspunsul lui m-a înmuiat și mai tare: Și pe mine cui mă lași? Ce mă fac eu fără tine?
Zilele care au urmat au fost tare grele. Mă durea foarte tare stomacul, spre seară începeau să mă doară și rinichii, iar respirațiile erau destul de grele. Nopțile erau destul de lungi. Nu puteam dormi de îngrijorare pentru că mi se făcea greață doar dacă mă gândeam la medicamente. Știam că nu am voie să vomit, dar eu numai când îmi aminteam de pastile mi se făcea rău. Cel mai tare mă chinuia gândul că vine dimineața și trebuie să le iau. De dragul lui Samuel și din dorința de a mă reface complet, într-o dimineață mi-am propus să înghit o parte dintre pastile. Eram cu el acasă. Mă gândeam că dacă mă înec măcar să aibă cine să mă resusciteze. Am mare încredere în soțul meu că știe ce să îmi facă. Astfel cu încurajările lui, am înghițit prima pastilă. Reușisem! Aveam trei de același fel. A doua zi, eram singură, o sunasem pe mama pe video ca să fie cineva cu mine și am încercat și cu celălalt rând de pastile. După ce am stat și am analizat pastila pe toate părțile, am înghițit-o! Reușisem și cu aceasta! De atunci nu am mai sfărâmat nicio pastilă și le-am luat pe toate întregi. Încercam să duc o viață cât mai normală, să nu mă plâng și să nu fiu o povară pentru Samuel. Îmi dădeam seama că nu e ușor să îl vezi pe cel drag cum suferă. Îmi făceam exercițiile pulmonare, dar oboseam repede. Priveam de la fereastra casei la munți și mă întrebam când voi putea să îi străbat din nou. Samuel îmi știa dorința inimii așa că în primul weekend de când ajunsesem acasă m-a dus la Păltiniș ca să respir aer curat de munte. Acolo m-am așezat pe iarbă și am inspirat-expirat cât mai profund. Mă bucuram de fiecare adiere. Eram liberă și mai aproape de cer cu câțiva metri.
După o lună de tratament, am început să am dureri mari în tot corpul. Mă deplasam greu, medicamentele îmi provocau în continuare stare de rău, respiram greu și uneori aveam saturația mică. Faptul că aveam Păltinișul aproape și mai puteam fugi la munte era o binecuvântare pentru plămânii mei. Tendonul lui Ahile era înțepenit și nu puteam coborî scările normal. Clavicula era în suferință și ea. Nu mai puteam ridica mâinile fără să am dureri. Aveam nevoie de ajutor ca să îmi dau jos îmbrăcămintea de pe mine. Genunchii țipau dacă încercam să pun presiune pe ei. Simțeam că se vor rupe dacă fac vreo mișcare bruscă sau mai agresivă. Nici nu mă puteam urca pe scaun dacă aveam nevoie de ceva din dulapurile înalte. Chiar și cu toate aceste dureri am decis să merg la București ca să o vizitez pe doamna doctor și să îi spun tot ce mă doare. Am mers la spital cu speranța că o voi găsi și surpriza frumoasă a fost ca era acolo! Așa liniștitor a fost să stau de vorba cu dânsa și să mă liniștească. M-a încurajat spunându-mi că arăt bine și că o sa fiu bine cu siguranță. Am mai prins ceva speranță în suflet. Părinții și surorile mele urmau să plece la mare pentru câteva zile. Eu fiind în București am primit invitația de a merge cu ei. Mi-ar fi plăcut mult să pot petrece câteva zile cu ei la malul mării, dar după ce am reflectat la condiția mea am ales să nu mă duc. Nu aveam voie să mă expun la soare și nu doream să risc. Am vrut să fiu serioasă cu tratamentul și să respect toate indicațiile. Așa că, într-o sâmbătă frumoasă de iulie, i-am condus eu pe ei la tren pentru că trenul meu spre Sibiu era mai târziu. A fost dureros să îi văd cum pleacă și eu să rămân pe peron, dar știam că este spre binele meu. Nu mai eram un copil să dau din picior și să plâng pentru că nu primesc jucăria dorită. În Sibiu oricum obișnuiam să ies aproape zilnic în parc. Îmi luam o pătură sau hamacul, o carte, fructe, ceai și petreceam câteva ore în natură. Când simțeam că mi se face somn, porneam spre casă; știam că trebuie să mă odihnesc!
După o lună și jumătate de la începerea tratamentului Samuel mi-a propus prima evadare: o zi la Brașov. Inițiam am ezitat, nu știam dacă voi rezista. În final am acceptat pentru că simțeam nevoia de a ieși puțin din rutină. Mai mult decât acte, încărcător, portofel și altele, am verificat să am medicamentele la mine. Pentru mine astea erau cele mai importante. Am petrecut o zi tare frumoasă în Brașov, dar și tare greu în același timp. După masa de prânz mi s-a făcut foarte somn și știam că trebuie să mă întind undeva. Ne-am dus în cel mai apropiat parc, am căutat o banca mai retrasă, la umbră și acolo am dormit câteva ore. Samuel a stat și m-a supravegheat. Mi-am amintit mereu de vorbele lui Martin Luther King: Dacă nu poți zbura, aleargă. Dacă nu poți alerga, mergi. Dacă nu poți merge, atunci târăște-te. Dar orice ar fi, trebuie să mergi înainte. Pur și simplu am ales să nu renunț, dar nici să îmi plâng de milă. Înainte să pornim înapoi spre Sibiu, am privit pentru ultima oară Tâmpa și am așternut câteva gânduri pe foaie:
Să știi că înainte urcai muntele dintr-o suflare
Dar acum nici bocancii nu îi mai poți pune în picioare
E un sentiment destul de greu
Imi tot amintesc mereu:
E o perioadă ce va trece, ai credință
Va veni și așteptată biruință!
Înainte să termin două luni de tratament, am ales să mergem o noapte la mare. Am luat-o pas cu pas și cu multe pauze. Nu am făcut drumul dintr-o bucată. Ne-am oprit o noapte în București la părinții mei atât la dus cât și la întors. Nu am stat deloc la plajă și nici nu am ieșit din hotel în timpul prânzului. În ziua când am ajuns, am vizitat Cazinoul din Constanța și Centrul Vechi. A fost mai mult un turism cultural la Marea Neagră. A doua zi am mers la răsărit pentru că este activitatea noastră preferată când ajungem la mare. Seara am ieșit maxim o oră pe malul mării să ne plimbăm și să îmi scald picioarele puțin în apă. Am profitat de ocazie și când ne-am întors în București, m-am oprit la spital să vizitez o doamnă în vârstă care fusese internată cu mine în același salon. Vorbisem cu dânsa la telefon și mi-a zis ca este din nou în spital. M-am bucurat să o revăd și sa petrecem puțin timp împreună. Holurile spitalului nu mi-au dat fiori și nici repulsie. Deși acolo suferisem, în mine era mai multă mulțumire decât durere. Grija și respectul personalului medical de la Spitalul de Pneumoftiziologie Marius Nasta mi-au adus alinare și au transformat suferința într-o experiență de umanitate.
Așa s-au scurs două luni și la o prima evaluare organismul meu răspundea bine tratamentului. Încheiasem prima schemă și urma să rămân doar cu doua antibiotice, convinsă că viața mea se va simplifica. Însă realitatea avea să dovedească că nu totul era atât de simplu și vindecarea încă era departe.
La finalul lunii August, Samuel avea două săptămâni concediu așa că am decis că vom evada undeva câteva zile. În prima săptămâna am participat la câteva ședințe publice organizate de Inspectoratul Școlar Sibiu ca să mă detașez cu locul de muncă la o școală din acest oraș, dar nu am reușit. Am fost dezamăgită și nu știam ce voi face după ce mi se va termina concediul medical (naveta nu mai era o opțiune). Așa că mai mult ca niciodată am dorit să plec undeva și să îmi liniștesc mintea și sufletul. Nu mai voiam betoane, clădiri și camere de hotel. Am urmărit prognoza meteo și am văzut că se anunță zile călduroase. Așadar fără să stăm prea mult pe gânduri, am știut că vom alege varianta unui camping. Ne doream mult să ne retragem undeva la munte în natură. Câteva nopți la cort sub cerul înstelat și departe de tumultul orașului erau exact ceea ce aveam nevoie. Ne-am făcut bagajul dintr-o suflare și câteva ore mai târziu eram în drum spre Piatra Craiului. Știam un camping care ne oferea o priveliște spectaculoasă asupra acestei creste calcaroase indiferent de momentul zilei. Am ajuns seara destul de târziu, ne-am instalat cortul chiar lângă un frasin cu coroana bogată și am așteptat dimineața ca să văd munții mei dragi. Am petrecut trei nopți liniștite în Plaiul Foii. Am respectat mereu toate indicațiile tratamentului, am mâncat regulamentar, mi-am făcut în fiecare dimineață exercițiile și în fiecare zi la prânz adormeam la umbra copacului nostru în adierea brizei montane. Plămânii mei au fost plini de recunoștință pentru că i-am dus în vacanță la munte. Am avut permanent grijă să fiu îmbrăcată corespunzător, aveam sacul de puf, saltea ca să nu dorm direct pe pământ și am evitat dușurile.
Pe măsură ce timpul trecea, eu mă simțeam mai bine și credeam că drumul suferinței mele se apropia de capăt. Septembrie a fost o lună pașnică. Am realizat câteva drumeții ușoare în împrejurimile Sibiului, am mers cu Mocănița pe Valea Hârtibaciului (am un articol scris despre asta pe blog) și am fost la București pentru începerea anului școlar, dar doar ca vizitator. A fost un mix de sentimente. Pe de-o parte a fost emoționant să văd atâtea fețe cunoscute și dragi după atâtea luni, dar a fost și o conștientizare că eu nu mai sunt parte activă a poveștii, ci doar un spectator pe margine momentan.
Octombrie - Decembrie
Toamna a venit cu o neliniște. Am înțeles asta când frunzele începeau să cadă, iar odată cu ele s-a strecurat și încercarea: tăcută, inevitabilă, ca un anotimp care nu poate fi ocolit. La începutului lunii octombrie am început să mă simt tot mai obosită. Diminețile erau tot mai grele, abia îmi puteam deschide ochii de oboseală, serveam micul dejun, dormeam din nou, luam medicamentele, venea ora prânzului și dormeam iar câteva ore. Seara mă culcam devreme pentru că nu rezistam. Stăteam numai în pat și îmi pierdusem cheful de a mai trăi cu intensitate. Bine că respiram automat pentru că altfel nici asta nu știu dacă mai eram în stare. Îmi pierdusem pofta de mâncare pentru că nu mai puteam înghiți nimic. Mi se făcea rău orice aș fi mâncat și aveam o greață mai agresivă decât la începutul tratamentului. Practic, mă simțeam rău orice aș fi făcut și nu înțelegeam ce este cu mine. În luna martie, înainte să mă îmbolnăvesc, rezervasem o călătorie în Munții Alpi cu Trenul Panoramic Bernina Express. O programasem pentru weekendul care se suprapunea zilei mele de naștere, 18 octombrie. Problema este că îmi simțeam organismul foarte slăbit. Știam că sunt o persoană luptătoare, dar de data asta nici eu nu știam ce este mai bine să fac. Îmi doream foarte mult să plec, visasem la călătoria asta toate lunile acestea, o planificasem în cel mai mic detaliu și acum să fiu nevoită să o anulez? Cred că mi-ar fi făcut și mai rău. Zborul era din București așa că, la sfatul cumnatei mele care este și ea cadru medical, am mers cu câteva zile mai devreme în capitală să îmi fac niște investigații mai amănunțite, printre care analizele specifice ficatului. Înainte să mă îmbarc în zborul spre călătoria mea de suflet, am primit mesaj că analizele mele sunt gata. Din păcate nu aveam cum să le accesez așa că am sunat-o pe mama mea și am rugat-o să mi le trimită ea. Nu a reușit nici ea, deci nu îmi rămăsese decât să trăiesc din plin indiferent de circumstanțe. Pentru mine a fost un weekend al vindecării. Nu știam ce am, dar am ales să mă bucur din toată inima de toată experiența. Așa frumos a lucrat Dumnezeu că s-a îngrijit de mine ca să am o călătorie reușită și fără niciun incident neplăcut. Dincolo de munți și de peisaj, Bernina Express rămâne pentru mine o călătorie a sufletului, o lecție despre curaj, despre bucuria în tăcere, uneori în suspine și despre îndrăzneala de a privi lumea cu speranță. A fost o călătorie care mi-a dăruit curajul de a merge mai departe în ciuda oricărei circumstanțe și dureri. Am povestit pe larg despre acest weekend într-un articol separat.
Odată cu lovirea pistei și oprirea motoarelor avionului, m-am întors la realitatea prezentă. Însă nu mai eram aceeași, aveam din nou speranță în suflet și determinare de a merge mai departe. Am aterizat în jurul orei prânzului, am așteptat cu Samuel în Gara de Nord trenul spre Sibiu, dar s-a întors doar el acasă. Eu am mai rămas în București pentru a continua investigațiile. Seara când am ajuns acasă la părinții mei am reușit să îmi descarc analizele și atunci am văzut cât de gravă era situația. Valorile ficatului meu erau de zece ori mărite. Am așteptat cu nerăbdare să ajung în cabinetul doamnei doctor de la Spitalul Marius Nasta. Îmi amintesc și acum privirea îngrijorată a dânsei. Cu glasul calm și vocea blândă caracteristică mi-a zis vestea: trebuie să oprim tratamentul și să vă internăm de urgență. Aveți hepatită medicamentoasă. M-am uitat la mama mea și nu îmi venea să cred ce aud. Nu eram pregătită pentru acest lucru. Am ieșit afară din cabinet și am simțit cum lacrimile încep să îmi curgă pe obraji. Ar fi trebuit să mai rezist aproximativ o lună și aș fi terminat tratamentul. Eram dezamăgită de organismul meu că a cedat când mai aveam așa puțin și scăpam. În loc să merg înainte, făcea niște pași înapoi. Dar totuși aveam încă amintirile călătoriei în suflet. Sentimentul de libertate și aerul proaspăt al Alpilor parcă se instalase în mintea și plămânii mei. Așa că am prins curaj și speranță. Am mers acasă, mi-am pregătit bagajul pentru spital și a doua zi m-am prezentat la camera de gardă. Știam deja tot ritualul, tot ce urma, știam holurile, curtea, totul îmi era familiar. Fusesem acolo cu câteva luni în urmă. Diferența de data aceasta era ca nu mai eram total străină. O cunoșteam pe doamna doctor și tot personalul medical. Am recunoscut imediat fețele doamnelor asistente/domnilor asistenți, ale doamnelor îngrijitoare și dintr-o dată ceața nu a mai fost așa de groasă. Și-au amintit toți de mine și mi-au făcut șederea mult mai ușoară. Atunci am conștientizat și mai bine cât este de important să te porți frumos peste tot pe unde îți calcă talpa piciorului, să vorbești frumos și să-i respecți pe cei din jurul tău indiferent de clasa socială/poziția în societate. M-am putut întoarce la Marius Nasta cu liniște în suflet pentru că lăsasem loc de buna ziua. După două zile petrecute în spital, a venit la mine doamna doctor să mă anunțe că mi-au ieșit rezultatele analizelor. În toată această perioadă urmasem un tratament pentru refacerea celulelor ficatului și întrerupsesem pastilele pentru tuberculoză. Familia mea, prietenii și biserica s-au rugat în tot acest timp pentru mine. Din nou cu vocea-i caldă caracteristică mi-a zis vestea cea mare: analizele ficatului meu au revenit la valori normale. I-am dat imediat mesaj tatălui meu și i-am zis minunea. Dumnezeu se atinsese de ficatul meu în câteva zile. Dintr-un ficat distrus și valori de zece ori mai mari, acum era gata din nou de luptă. Am reluat tratamentul pentru tuberculoză, dar am rămas sub observație încă cinci zile. Știam că există oameni cu resurse financiare limitate, dar cât am stat în spital am conștientizat tot mai mult și am văzut cu ochii mei ce înseamnă asta. În salonul de alături era un om în vârstă care zi de zi își aștepta partenera, o doamnă în vârstă foarte necăjită. Nu începea să mănânce până nu venea și ea, ca să poată împărți aceeași farfurie cu mâncare, cea primită în spital. Pentru ea era singura masă din zi. Când am aflat acest lucru, am ales să donez tot ce aveam. În ziua externării, am plecat cu o punguță și hainele de pe mine. Erau prea multe nevoi și eu prea mică, dar am încercat să aduc un zâmbet cu ce aveam de oferit. Au venit părinții mei să mă ia acasă și îmi amintesc că era o zi ploioasă și mohorâtă de noiembrie. Eu am privit totuși în spate la zidurile spitalului și am mulțumit încă o dată lui Dumnezeu pentru minunea din viața mea. Așa s-au născut următoarele versuri:
Adesea ziduri ne înconjoară
Uneori pentru a ne face viața mai ușoară
Sunt necesare când viața-i la răscruce
Și trupul parcă nu mai poate duce.
Dar iată, vin și zile mai senine
Când se sting în taină lacrimi și suspine
Căci poți păși din nou în libertate
Mai curajos și mai puternic lăsând tristețea-n spate
Am mai rămas câteva zile în București ca să îmi revin după internare. Am revenit la rutina mea, la căsuța mea și la Samuel. Eram plecată deja de trei săptămâni. Nici nu mi-aș fi imaginat pe 14 octombrie când am venit mai devreme pentru analize că voi fi din nou internată și că mă voi întoarce acasă abia pe 7 noiembrie. Ca de fiecare dată, ultimul cuvânt în orice situație îl are Dumnezeu. Am continuat să am grijă la alimentație, odihnă și exerciții. Mai aveam așa puțin din tratament și îmi doream să știu că organismul meu se vindecă pe deplin.
Este decembrie deja și am terminat tratamentul. Am fost la ultimul control și ficatul meu arată bine. Plămânii încă se refac, dar cu răbdare și credință vor fi complet vindecați. Mă uit în spate și sunt copleșită de dragostea lui Dumnezeu. În toate zilele cât mi-am scris povestea am avut lacrimi pe măsură ce îmi aminteam fiecare durere, suferință, dar și biruință. În perioada când încă îmi așteptam diagnosticul și încă nu știam că că sufăr de pleurezie tuberculoasă au fost momente când îmi era tot mai greu să mă rog și să cred. Cel mai mult au contat rugăciunile celor apropiați, încurajările lor și vizitele zi de zi la spital. Nu eram singură și asta a contat pentru acceptarea stării în care mă aflam. Au fost zile în care cuvintele rugăciunii nu se mai legau, iar întrebările mele rămâneau fără răspuns. Liniștea venea din gândul că alții purtau credința și rugăciunea în locul meu. În prima seară după aflarea diagnosticului, eram pe patul de spital și mă certam cu Dumnezeu. Lacrimile îmi curgeau șiroaie, eram atât de mult încărcată de tot ce mi se întâmpla și sigură acolo cu durerea mea. Luptam greu cu disperarea din sufletul meu. Chiar și așa, Dumnezeu s-a coborât la mine și mi-a adus aminte o poezie dragă mie. Am căutat-o imediat pe internet și am început să o citesc. Aveam ochii atât de umeziți de lacrimi că abia mai puteam vedea, dar acolo pe patul de spital Dumnezeu nu m-a uitat și mi-a promis că va fi cu mine în această încercare. S-a ținut de cuvânt și într-adevăr nu m-a lăsat nicio clipă. A fost permanent prezent și mi-a monitorizat fiecare respirație.
Unii și Alții - Licuța Pântia
Unii vor iubire, alții vor putere,
Unii doar un umăr pentru-o mângâiere,
Unii casă mare şi maşină nouă,
Alții doar o umbră unde să nu-i plouă,
Unii să audă, alții să vorbească,
Unii doar o clipă cerul să privească,
Unii o moşie mare şi bogată,
Unii-ar vrea o mamă, alții-ar vrea un tată,
Unii haine scumpe şi pantofi mai mulți,
Alţii vor picioare şi-ar umbla desculți,
Unii vor un munte, alții vor o mare,
Unii doar să aibă cele necesare,
Unii vor avere, faimă, bogății,
Alții sănătate pentru-ai lor copii,
Unii vor să aibă propriul răsărit,
Alții doar să uite ceea ce-au iubit...
Pelerini prin lume între nu şi da,
Fiecare suflet are rana sa!
Nu tot cel ce râde este fericit,
Cum nici cel ce plânge totul a sfârşit!
Luptă pentru tine, uşurează-ți chinul,
Iar de nu se poate să-ți accepți destinul;
Fii cu gânduri bune şi să crezi mereu:
Când nu vine nimeni, vine Dumnezeu!
Azi, 24 Martie 2026 este ziua mondială pentru lupta împotriva tuberculozei și am ales să public lupta mea și suferința prin care am trecut. Sunt atâtea boli în această lume, mult mai grele și poate incurabile. Nu am răspuns pentru fiecare situație și uneori mă întreb inclusiv în dreptul meu de ce a trebuit să trec pe aici. În ciuda tuturor încercărilor știu sigur un adevăr pe care îl voi purta cu mine până când El va decide să mă cheme Acasă: atâta timp cât stiloul lui Dumnezeu încă mai are cerneală, povestea vieții mele continuă. Voi încheia cu o poezie pe care am scris-o după aflarea diagnosticului de hepatită medicamentoasă:
Perioada încercării
E o perioada a încercării
E o perioada a întristării
Dar chiar și-n aceste clipe grele
Pot simți, Isus, a ta mângâiere
Nu înțeleg tot timpul planul Tău
Uneori sunt într-un mare hău
Și totuși dacă trebuie să mă târăsc
Merita orice zi cu Tine să trăiesc
În singurătatea cea mai mare
Tu ai fost a mea salvare
Priveam cerul din durere
Si-mi dădeai din nou putere
Când ești fiu de Dumnezeu
Provocări vin, bat la ușa tot mereu
Au fost clipe când m-am întrebat
Dacă Doamne m-ai uitat
Nu vedeai cât de tare mă zbăteam?
Răsuflarea era grea și mă prăbușeam
Printre lacrimi și îndoieli eu strigam zdrobit
Dar ca un Tata veneai și mă simțeam ocrotit
Chiar și acolo-n așteptare
Mi-ai zis luptă și fii tare
Dacă Eu prin foc am să te trec
Sunt aici, nu am să plec
Căci nu-i nimic mai prețios
Decât să stai credincios
Eu pun în stilou cerneală pentru a ta poveste
Deci cât încă ai suflare, fiu drag îndrăznește!
Să nu te îndoiești niciodată că Dumnezeu te iubește!